Primitorii sunt doi credincioşi ai Bisericii, de sex diferit, necăsătoriţi şi care nu au între ei o rudenie mai apropiată de gradul cinci[1]. În vechime se cerea ca ambii soţi să fie ortodocşi (can. 14, IV; 72, VI). Azi însă se săvârşeşte Cununia şi cu eterodocşi. Un ortodox poate fi cununat cu o creştină de altă confesiune, dar nu poate fi cununat cu o necreştină, întrucât necreştinii nu pot primi nici o Taină (afară de Botez). În cazul în care mirii nu sunt ambii ortodocşi, se cere ca pruncii să fie botezaţi în credinţa ortodoxă[2]. În prezent, căsătoriile mixte nu se săvârşesc decât cu dispensă de la arhiereul locului.
Biserica ortodoxă, luând în considerare slăbiciunea naturii omeneşti, admite ca cineva să fie căsătorit de trei ori, dar cununiile ce urmează se săvârşesc după o rânduială deosebită, care este, în prima ei parte, mult mai simplă şi mai puţin sărbătorească decât cea de la prima cununie. Atât ectenia, cât şi molitfele de la logodnă şi cele dinaintea punerii cununiilor cuprind rugăciuni pentru pocăinţă şi iertarea mirilor, pentru că însoţirea lor prin a doua sau a treia nuntă le e socotită ca un păcat izvorât prin aprinderea trupească, pe care ei n-au putut-o birui[3]. Căsătoriile a doua şi a treia, nu se săvârşesc fără dispensă de la arhiereul locului.
În Catehism citim aşa: Să nu uite mirii că legătura cu care Taina Nunţii Îi uneşte pe bărbat şi pe femeie este sfântă şi veşnică, pentru că este binecuvântată şi consfinţită de Biserică, adică întărită de Dumnezeu Însuşi. De aceea trebuie să rămână trainică şi statornică şi nu poate fi desfăcută pentru orice nepotrivire trecătoare sau pentru alte pricini mărunte care tulbură din când în când pacea şi liniştea căminului. Supărările, necazurile, mici sau mari, de care nimeni nu este scutit în viaţă, pot umbri uneori înţelegerea şi armonia ce trebuie să dăinuiască între soţi; dar ele nu sunt temeiuri pentru divorţ. „Şi vor fi cei doi un trup...”, zice Sfântul Apostol Pavel despre cei ce se însoţesc prin Taina Nunţii (Efeseni 5, 31). „Şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă...”, adaugă Biserica, citându-l pe Mântuitorul. Numai păcatul adulterului de care s-ar face vinovat unul din soţi dă celuilalt dreptul de a rupe legătura căsătoriei, pângărită prin păcat[4].
Realitatea vremurilor în care trăim ne arată cît de mult a slăbit cultul căsătoriei. Tinerii preferă o viaţă comodă, fără obligaţii şi responsabilităţi, de aceea amână momentul căsătoriei. Motivarea acestei amânări ar fi dorinţa lor de a fi realizaţi, de a avea o oarecare stabilitate financiară. Această mentalitate, repetată obsesiv de tineri, nu are acoperire, de vreme ce nu foarte mulţi tineri luptă, necăsătoriţi fiind, pentru a-şi face o situaţie. Gândirea aceasta este din capul locului greşită, pentru că ea ignoră ceea ce este esenţial. Căsătoria sub nici o formă nu-i împiedică pe tineri să-şi facă o situaţie, din contră ea aduce spor şi binecuvântare de la Dumnezeu. Înţelepciunea populară îl numea „neisprăvit” pe tânărul care „ nu s-a aşezat la casa lui”. Pe urmă, amânarea Cununiei nu implică amânarea pierderii castităţii. De aceea Biserica recomandă ca momentul căsătoriei să nu fie amânat. După Pr. Dumitru Stăniloae sunt două motive pentru care a fost instituită căsătoria: să reglementeze viaţa sexuală şi pentru a face copii. Totuşi prin aceasta căsătoria este nu un simplu remediu tolerat pentru satisfacerea unei pofte ce rămâne mai departe păcătoasă, ci un mijloc care face ca legătura dintre bărbat şi femeie să fie cu adevărat o legătură completă, o legătură a unei comuniuni totale între persoane, în care se realizează fiecare complet ca persoană, sau ca om adevărat, ajutându-l şi pe celălalt în acest scop, aşa cum a voit-o Dumnezeu când a creat pe om ca bărbat şi femeie, spre o completare reciprocă. În acest sens, Biserica concepe legătura soţilor ca o legătură completă, trupească şi sufletească[5]. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: Să nu lăsăm tinerii de capul lor, ci, cunoscând văpaia cuptorului, să ne străduim să-i căsătorim potrivit legii lui Dumnezeu, înainte de a se tăvăli în desfrânări, ca să-şi păstreze castitatea şi să nu se pângărească de desfrânare. Căsătoria să le dea îndestulător ajutor, ca să-şi poată potoli şi săltările trupului şi să scape şi de osândă[6].
În acest sens, biserica trebuie să se implice mai mult în viaţa tinerilor. Şi singurul mijloc eficient de a o face este scaunul Spovedaniei, prin instituţia duhovniciei. Preotul nu trebuie doar să spovedească, ci să şi-i facă fii duhovniceşti pe tinerii din parohia sa. Astfel, preotul se poate implica mai mult în viaţa tinerilor, îi poate sfătui. Iar acolo unde duhovnicul pătrunde în sufletul penitentului, acolo poate sfătui şi îndrepta anumite porniri. Sfântul Ioan ne spune: să înfrânăm pornirile copiilor noştri, să punem frâu puternic tinereţii, cu frica şi cu sfatul[7].
De condamnat sunt şi obiceiurile tinerilor şi tinerelor de a se căsători din interes. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: Vă rog, dar, şi pe voi, nu umblaţi după bani şi după avere, ci după purtări, după bunătatea inimii. Aceste însuşiri sunt mai bune decât nenumărate comori. De cauţi pe cele ale lui Dumnezeu, le vei avea avea şi pe cele din lumea aceasta; dar de le nesocoteşti pe acelea şi umbli după acestea, nici de acestea n-ai parte[8].
[1] Pr. D. STĂNILOAE: Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 203-204.
[2] Prof. N. CHIŢESCU, Pr. Isidor TODORAN, Pr. I. PETREUŢĂ, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. 2, ediţia a II-a, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p.262.
[3] Catehism- Învăţătura de credinţă ortodoxă, ediţia a IV-a, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 300.
[4] Ibidem, p. 301.
[5] Pr. D. STĂNILOAE: Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 199-200.
[6] Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, vol II, trad. rom. Pr. D. FECIORU, edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 342.
[7] Ibidem, p. 342.
[8] Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, LXXIII, IV, apud. Pr. Dr. Constantin MIHOC: Taina Căsătoriei şi Familia Creştină…, p.78.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu