Din Biserică face parte atât preotul, cât şi credincioşii săi. Bunul mers al Trupului eclezial este garantat de comuniunea între mădularele lui. Comuniunea pe orizontală între sacerdot şi credincioşi deschide calea comuniunii pe verticală cu Dumnezeu. În ceea ce priveşte oficierea Sfintelor Taine, preotul săvârşitor trebuie să ţină seamă de faptul că are o îndoită misiune: întâi de a mijloci harul Duhului Sfânt primitorilor, iar apoi de a pregăti sufletul celui ce primeşte harul Duhului Sfânt, ca Acesta găsind pământ bun să facă rod însutit. În cazul celor două Taine care fac obiectul discuţiei noastre, prin Cununie, preotul uneşte într-un trup pe cei doi miri care devin tip al unirii lui Hristos cu Biserica Sa; iar prin Botez, preotul este cel prin care are loc naşterea din nou a celui botezat la viaţa cea adevărată în Hristos şi prin care devine membru al Bisericii.
Tărâmul de lucru al preotului este foarte vast. Desigur că activitatea lui nu poate fi redusă doar la oficierea liturgică a celor două Taine. Atât mirii, cât şi cel botezat trebuie asistaţi de preot şi înainte de primirea celor două taine, cât mai ales după (în cazul pruncilor activitatea preotului de dinaintea Botezului este concentrată asupra părinţilor şi a naşilor).
Primul pas spre realizarea acestor obiective, este pregătirea duhovnicească a preotului. Clar în acest sens vorbeşte rugăciunea pe care preotul o citeşte în taină după ectenia mare de la Botez (rugăciune pe care foarte mulţi slujitori nu o mai rostesc), şi pe care pentru acurateţea mesajului o reproduc aici: Îndurate și Milostive Dumnezeule, Cel ce cercetezi inimile și rărunchii și cele ascunse ale oamenilor singur le știi, căci nu este lucru ascuns înaintea Ta, ci toate sunt goale și descoperite înaintea ochilor Tăi, Care știi și cele ce sunt despre mine, să nu te scârbești de mine, nici să-ţi întorci faţa Ta de la mine, ci treci greșelile mele în ceasul acesta, Cel care treci cu vederea păcatele oamenilor când se pocăiesc. Și-mi spală necurăţia trupului și întinăciunea sufletului și pe mine întreg cu totul mă sfinţește, cu puterea Ta cea nevăzută și cu dreapta cea duhovnicească, ca nu cumva, propovăduind eu altora slobozirea, și făgăduind-o cu deplină încredinţare în iubirea Ta de oameni cea negrăită, să mă arăt eu însumi netrebnic rob al păcatului, nu, Stăpâne, Cel ce singur ești bun și iubitor de oameni, să nu mă întorc umilit și înfruntat, ci-mi trimite mie putere de sus și mă întărește spre slujba acestei Taine mari și cerești. Și fă să ia chip Hristosul Tău în acesta ce se va naște din nou prin a mea nevrednicie și-l zidește pe dânsul pe temelia apostolilor și a proorocilor Tăi, și să nu-l surpi, ci sădește-l pe dânsul sădire a adevărului în sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică și să nu-l smulgi, ca sporind el în dreapta credinţă, să se slăvească și printr-însul preasfânt numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin[1].
O bună aşezare duhovnicească a preotului contribuie decisiv în deschiderea sufletească a celor ce primesc Sfintele Taine şi conlucrarea viitoare cu harul primit. De asemenea, ea deschide calea colabărării viitoare între preot şi cei ce primesc Sfintele Taine.
Preotul este cel care trebuie să fie întâi de toate un păstrător şi împlinitor al canoanelor liturgice legate de cele două taine, ca pe urmă să aibă pretenţia ca cei care solicită săvârşirea lor să se încadreze şi să respecte învăţătura Bisericii noastre. În realitate însă, se merge tot mai mult pe principiul „câte bordeie atâtea obicee”. De aici multitudinea de „tradiţii” legate de Sfintele Taine ale Bisericii noastre. Legat de Botez şi Cununie, nu puţine sunt practicile care nu corespund şi nu respectă rânduielile consfinţite de Biserică şi care nu au nevoie nici de îmbunătăţiri şi nici de ajustări din partea preoţilor săvârşitori. Pentru săvârşirea Sfintelor Taine „bunul plac” al slujitorilor nu are nici un fel de motivaţie, atâta vreme cât avem Molitfelnicul. Toate aceste practici dăunează în primul rând Bisericii, prin faptul că nu există unitate în săvârşirea rânduielilor ei. Pe urmă, dăunează credincioşilor care sunt contrariariţi şi dezorientaţi de faptul că în Biserica Ortodoxă rânduielile diferă de la o Biserică la alta. În cazul acesta nu putem opri sincretismul religios, toate-s „o apă ş-un pământ” vorba românului. Motivaţia preotului care deformează şi reduce slujba, că oamenii nu au răbdare nu este justificată. Grăitor în acest sens este faptul că mulţi credincioşi preferă botezul şi cununia în mânăstiri, acolo unde se respectă rânduiala.
Cu toate acestea, nu consider că un botez făcut bunăoară prin turnare şi nu prin scufundare, nu poate fi un botez valid. Sau că o cununie făcută „din duh rapid” în zece minute nu poate să fie validă. Atâta doar că noi, slujitorii, răspundem de unitatea de credinţă şi de slujire a Bisericii noastre. Auzeam la un moment dat că un profesor de religie i-a învăţat pe elevii săi că doar într-o singură Biserică dintr-un anume loc se săvârşeşte Botez şi Cununii valide. În astfel de situaţii nici cel care săvârşeşte slujbele după rânduială nu este mai puţin păcătos decât ceilalţi.
Cu toate că primirea Tainelor Botezului şi Cununiei sunt deosebit de importante în viaţa credincioşilor noştri, totuşi primirea lor nu înseamnă automat mântuirea, ci doar posibilitatea mântuirii. Buna intenţie şi buna aşezare a preotului este atunci când poartă de grijă de credincioşii săi şi înaintea botezului sau a cununiei cât şi după, ajutându-i să sporească darul Duhului Sfânt pogorât peste ei.
[1] Molitfelnic, edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 35-36.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu