"Hoţul de mărgăritare", este titlul unei piese de teatru scrise de Părintele Mitropolit Bartolomeu, în anul 1952, dar publicată de abia în anul 1992. Piesa valorifică parabola biblică a fiului risipitor (Luca 15, 11-32). Păstrează aceleaşi momente principale ale pildei, şi anume, plecarea fiului mai mic de acasă cu partea de avere ce i se cuvenea, risipirea averii şi întoarcerea lui. Relatarea biblică, însă, e completată cu momentul împăcării celor doi fii, Rimon, fiul cel mare şi Eliabar, fiul cel mic. Personaje sunt mai multe şi au nume proprii, la fel ca localităţile în care se desfăşoară acţiunea: Aczib, Corint şi hotarul Efirei. Averea cuvenită lui Eliabar, constă aici în perlele pe care el le-a cules din adâncurile mării. Apar, de asemenea, personaje noi şi savuroase cum ar fi Humbaba, slujitorul bătrânului Eli,tatăl celor doi; prietenii lui Eliabar: Fanuel şi Critias cu surorile lor Tamara şi Ariadna.
Piesa abundă în figuri de stil şi în imagini de o frumuseţe deosebită, stilistică dar şi teologică, descoperindu-l deopotrivă pe scriitorul Valeriu Anania şi pe călugărul Bartolomeu Anania (Val şi Bart). Din această confruntare, sau mai bine zis din discuţia cu sinele (soliloquia), a scriitorului cu călugărul parcă a învins călugărul, dar aceasta neumbrind valoarea literară a piesei. Criticul Mircea Ghiţulescu, îl vede pe Eliabar, nu ca pe un fiu risipitor, ci ca pe unul dornic de cunoaştere. În această accepţiune, călătoria lui Eliabar la Corint, este o călătorie iniţiatică, unde el nu merge să-şi risipească averea, ci, să adune, cum însuşi mărturiseşte: "nestematele lumii ascunse după zări" sau în altă parte: "Am furat nestematele mării, pogorându-mă-n adânc. Acum voi fura mărgăritarele lumii, cufundîndu-mă în depărtări". Criticul pomenit mai sus, este de părere că Eliabar nu şi-a terminat călătoria, ci a ales să se întoarcă acasă. Prin aceasta, piesa şi-ar pierde din farmec, având un deznodământ previzibil, mai mult educativ decât artistic. Părerea mea e că aici a biruit Bart, nu în sensul în care setea lui Eliabar de cunoaştere ar fi fost înfrântă de întoarcerea sa acasă. Dacă am admite acest lucru ar însemna să-l considerăm pe Eliabar un personaj slab, mediocru şi nu cred că aceasta a fost intenţia autorului, după cum nu cred că în parabolă, întoarcerea fiului risipitor este o înfrângere a lui. Reacţia tatălui la întoarcerea fiului său grăieşte de fapt despre o biruinţă: "Fiul meu acesta mort a fost, şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat". Întoarcerea, aşadar, este garanţia biruinţei. Eliabar avea nevoie de această experienţă a depărtării, pentru a înţelege şi a cunoaşte tainele lumii. Tatăl, bătrânul Eli, se mâhneşte când fiul pleacă, dar îl aşteaptă, are încredere în el că va veni înapoi cu convingerea că în depărtări: "sunt sclipiri de nestemate, dar colcăie viermii putrejunii şi-ai morţii". D-na Nicoleta Oancea, într-un studiu apărut în revista "Renaşterea", intuieşte bine faptul că personajul central al operei este binomul Eli-Eliabar, şi relaţia pe care o instituie: tată-fiu. Numai în această relaţie poate fi vorba de cunoaştere adevărată. Mărgăritarele din adâncul mării sunt rodul acestei relaţii. Tatăl îl pogoară în adânc pe fiu, acesta face muncă de rob, şi adună perlele cunoaşterii. Eli îi povesteşte lui Rimon, de ce fratele lui este numit hoţ de mărgăritare: " Vezi, a hoţit şi hoţia lui mi-a fost dragă. Am pescuit mărgăritarele din fundul mării. Eliabar a fost cârligul undiţei mele. Pentru ca să-mi culeg nestematele din adâncuri trebuia să cufund în ape câte un sclav legat de frânghie şi furtun. Asta-i treabă de rob. Primejduieşte viaţa. Eliabar are o altă plămadă de suflet. Veşnic era cu mine pe corabie. Ochii lui nu-nsuliţau largurile, ci adâncurile. Neştiutul, nebănuitul, tainele afundului îi aţâţau dorinţa de iscodiri. S-a rugat în genunchi să-i leg cingătoarea de capătul frânghiei. Singur şi-a pus masca pe cap şi a prins cu dinţii furtunul cu văzduh. Învăpăierea lui mi-a cuprins sufletul. Cu inima tremurând, l-am pogorât în adânc până am simţit odgonul moale pe buza cărăbiei. Tu nu poţi bănui ce frică-mi era şi ce drag îmi era! Mi s-a părut o veşnicie până când odgonul mi-a zvâcnit în mână, smucit din adânc. Semnul. Semn de neputinţă şi primejdie. Mi-am înghiţit răsuflarea şi l-am tras la faţa apei. Era sleit. Dar purta în pumn cele mai frumoase mărgăritare pe care le-a furat vreodată cineva din fundul mării. Ăsta a fost începutul. Şi pe urmă..."
În articolul precedent vorbeam despre peregrinul apter (fără aripi), care explora spaţiul şi timpul, dar avea nostalgia faptului că lipsindu-i aripile nu-l poate explora şi pe verticală. În "Hoţul de mărgăritare" apare tema adâncului, temă tratată pe Părintele mitropolit Bartolomeu şi în predicile sale.
Nu întâmplător, actul al III-lea se desfăşoară lângă o fântână. Acest lucru ne aminteşte de întâlnirea de la fântâna lui Iacob, a femeii samarinence cu Mântuitorul Iisus Hristos. Într-o predică la Duminica samarinencii, Părintele Bartolomeu ne spune: "Duhul Sfânt este pânza freatică, apa cea vie care alimentează fântâna din sufletul fiecărui creştin înduhovnicit. Numai că ea nu se află în adâncul pământului, ci în adâncul cerului. Răsturnaţi totul şi veţi vedea că norii şi spaţiul de dincolo de nori, apa de dincolo de ape este aceea care alimentează setea noastră de profunzime, de absolut, de Dumnezeu. Aşa cum există un adânc al genunii, tot aşa există un adânc al înălţimii. Sfântul Pavel ne vorbeşte chiar de "adâncurile lui Dumnezeu"(1 Cor 2,10), la care nimeni nu are acces în afară de Duhul lui Dumnezeu... O fântână nu e o adevărată fântână dacă nu reflectă cerul de deasupra ei, cu soarele, luna şi astrele lui. Prin ea, pământul devine oglinda îngerilor, sufletul omului devine oglinda lui Dumnezeu. Îmi vin în minte câteva versuri ale poetului Lucian Blaga: < Sapă, frate, sapă, sapă,/ Până dai de apă./ Sapă, frate, sapă, sapă,/ Până dai de stele-n apă >. Şi tot atât de grăitoare, în acelaşi sens, sunt versurile unui alt poet român, Ion Barbu, rostite prin gura laponei Enigel: < Mă-nchin la soarele-nţelept./ Că-i sufletul fântână-n piept,/ Şi roata albă mi-e stăpână,/ Ce zace-n sufletul fântână>".
Eliabar a trebuit să vadă cerul în fântâna din hotarul Efirului ca să-şi aducă aminte de tatăl său. Era acum în adâncul genunii şi îşi amintea ce bine era când tatăl său îl cufunda în "adâncurile lui Dumnezeu", acolo unde se află mărgăritarele. În adâncul genunii e "foamete şi sete de cuvântul Tatălui ceresc" (Amos 8,1), dar, după cum cel flămând caută să mănânce, iar cel însetat caută să bea, tot aşa cel flâmând şi însetat duhovniceşte caută pe Cel care a aşteaptă "semnul zvâcnit". Aceasta e venirea în fire, biruinţa cunoaşterii adevărate şi apropierea de "statura bărbatului desăvârşit" la care toţi trebuie să ajungem.
(Pentru aprofundare recomand spre lectură primul volum de teatru, semnat Valeriu Anania, apărut la Editura Polirom, anul 2010, iar pentru predici cartea: "Cuvinte de învăţătură", semnată Bartolomeu Anania, apărută la Editura Renaşterea 2009).
ESTA NU E REZUMAT!
RăspundețiȘtergere