sâmbătă, 1 august 2009

Cuvântul lui Dumnezeu - hrana noastra trupească şi sufletească,

Este îndreptăţită părerea Înaltpreasfinţitului Bartolomeu Anania, că minunea îmnulţirii celor cinci pâini şi doi peşti, se petrece şi în zilele noastre. Iar pâinea noastră cea de toate zilele, ne este asigurată de Dumnezeu, prin minunea înmulţirii ei. Omul aruncă sămânţa în pământ, şi sămânţa răsare şi creşte fără ca el să ştie cum (Marcu 4, 26). Aceasta e minunea, să pui sămânţă în pământ, şi ea prin puterea lui Dumnezeu să crească şi să facă rod spre hrana oamenilor. M-aţi putea contrazice, spunându-mi că procesul acesta poate fi explicat şi altfel, şi nu trebuie neaparat să intervină Dumnezeu. Da, dar cei care pot să-l explice, nu pot de la ei înşişi să dea ploaie atunci când pământul are nevoie, şi nici s-o oprească atunci când este prea multă. Şi atunci cineva trebuie să dirijeze fenomenele acestea care fac pământul să rodească. Sigur şi omul contribuie, el pregăteşte pământul, îl ară, pune îngrăşăminte, seamănă, oamenii de ştiinţă observă şi explică mecanismul, dar Dumnezeu face să crească şi în cele din urmă să rodească.
Aş merge puţin mai departe încercând să intuiesc un înţeles mai adânc al pericopei. Mântuitorul Iisus Hristos atunci când apostolii, îl roagă să dea drumul mulţimilor, motivând că locul este pustiu şi oamenii au nevoie de hrană, le răspunde: Daţi-le voi să mănânce. Acest răspuns mi-a dat de gândit. Oare Mântuitorul să nu fi ştiut, că hrana pe care o aveau ei nu poate hrăni aproximatic 5000 de bărbaţi? Eu sunt convins că ştia că hrana nu era suficientă. El se referă la o altă hrană: Cuvântul Lui Dumnezeu. De fapt oamenii nici nu ceruseră mâncare, erau uimiţi de cuvintele ce ieşeau din gura Mântuitorului şi fără să-şi dea seama se hrăneau, căci: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). În această ordine de idei răspunsul Mântuitorului se adresează apostolilor dar în aceeaşi măsură tuturor preoţilor contemporani, care au datoria să-i hrănească pe enoriaşii lor cu cele dumnezeieşti. Preotul are datoria de a le descoperi oamenilor o altă hrană de care avem atâta nevoie, mai ales în zilele noastre când alimentaţia spirituală a omului este atât de precară. Există atâtea mijloace de intoxicare încât sufletul nostru devine obez, nemaiavând capacitate de a discerne între bine şi rău. Cât de bine spune Sfântul Apostol Pavel: Toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos (I Corinteni 6, 12). Problema e, că de multe ori nici noi, preoţii, motivând că nu avem destule din cele pământeşti, ne lipsim şi pe noi, dar şi pe ceilalţi oameni, pe enoriaşii noştri, de cele cereşti. Poate că nici noi, îmi e ruşine s-o spun, nu credem cu tărie că cele cinci pâini şi doi peşti se îmnulţesc şi azi sub ochii noştri...

Un comentariu:

  1. Intr-o zi de primavara jos in lunca la Iordan Se plimba un om cu barba in costum european.
    Am fost salvat***


    Intr-o zi de primavara jos in lunca la Iordan
    Se plimba un om cu barba in costum european.
    Si stia ca-n vremea veche lunca dupa sarbtori
    Totdeauna era plina de straini inchinatori.
    Cate unul mai in varsta cand era a se scalda-
    Ca sa fie mai in voie de la card se retragea.
    Pentru asta si strainul despre care am pomenit
    Cu plimbarea lui razleata nu dadea loc de banuit.
    Dar un cuvios Duhovnic care-n preajma se afla
    Banuia ceva la dansul dupa felul cum umbla:
    Mersul nu era plimbare, chipul lui nelinistit,
    Se vedea dupa miscare omul deznadajduit.
    S-a apropiat de dansul cu blandete si i-a zis:
    "Fiule pentru scaldare locul nu este deschis!
    Vino mai la deal oleaca unde malul e mai jos,
    Locul unde esti se surpa poate fi primejdios!"
    "Lasa-ma parinte in pace!" a raspuns el necajit,
    "Ii mai trebuie scaldare unui suflet osandit?"
    "Fiule, (ii zice iarasi omul cel duhovnicesc)
    Nu te rusina de mine eu sunt doctor sufletesc!
    Daca ai ceva pe suflet spune, nu tine mocnit,
    Eu de aceasta sunt duhovnic, sa alin pe cel scarbit!"
    Chipul bland si vocea calda a cinstitului batran
    I-au facut incurajare spovedindu-se putin:
    Vai de capul meu, Parinte, sunt un om nenorocit,
    Nu mai este loc pentru mine cale pentru mantuit!
    Sunt canonisit din tara ca sa nu ma impartasesc
    Pana ce nu voi fi aproape gata sa ma savarsesc.
    Scarba asta nu ma lasa nicidecum sa ma alin,
    Si la Locurile Sfinte asta m-a facut sa vin.
    Auzeam vorbind pe unii ca facandu-ma "hagiu",
    Dezlegarii de pacate vrednic asi putea sa fiu.
    Dar venind in Palestina, toti duhovnicii mi-au zis
    Ca nu este pogorare (dupa cum este scris).
    Mers-am si la Patriarhul, poate el m-ar dezlega,
    Dar mi-a spus acelasi lucru si Prea Fericirea Sa.
    Cand ii vad pe toti "Hagii" care se impartasesc mereu
    Ma socot ca eu sunt singur lepadat de Dumnezeu.
    Pentru asta am in minte sa-mi fac seama in Iordan,
    Caci di-acuma pentru mine nu mai este alt liman!"
    Auzind batranul asta, a vazut ca-i disperat
    Apucandu-l deci de mana, leacul urmator i-a dat:
    "Maine fac eu Liturghie, vreauu sa te impartasesc,
    Iar pacatul tau de moarte eu de-acum il ispasesc!"
    A simtit in clipa ceea omul deznadajduit
    Ca s-a usurat la suflet chipul i sa- veselit.
    Ii parea ca rasarise soarele abia atunc,
    Si o mana nevazuta il scapase de la munci.
    lacrimand de bucurie, in genunchi el a cazut
    Si i-a sarutat sandalii incarcati atunci de lut!
    "Intunericul din suflet astazi mi l-ai risipit.
    Sa-ti ramaie (zice omul) numele blagoslovit!
    Pentu mine iadul gata astazi astepta deschis
    Iar sìSfintia ta , Parinte, calea mortii mi-ai inchis!"
    Au ramas in noaptea ceea impreuna priveghind,
    Si facand la ziua slujba, pe hagiu el l-a grijit!
    Publicat de putincredincioasa la 04:38 0 comentarii
    Etichete: suflet salvat

    RăspundețiȘtergere