Samarineanul milostiv,

Un oarecare învăţător de lege vine înaintea Mântuitorului „ispitindu-l şi spunându-i: Ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică (Luca 10, 25). Nu ştim dacă a fost sau nu bine intenţionat, dar trebuie să recunoaştem că problema ridicată este una foarte importantă. Şi aceasta pentru că dobândirea vieţii veşnice ar trebui să fie scopul vieţii fiecăruia dintre noi. Cu toate acestea, câţi ne punem această problemă? Câţi dintre noi ne întrebăm la finalul unei zile, oare astăzi ce am făcut pentru mântuirea mea?

Ne va fi greu să dăm un răspuns bun la această întrebare. Nu vom găsi în preocupările noastre multe lucruri care să ne facă vrednici de viaţa veşnică. Şi atunci căutăm scuze: muncim prea mult, suntem prea stresaţi, nu avem suficient timp ş.a.

Ce ne spune Scriptura: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Luca 12,31). Înţelegem că Dumnezeu nu ne vrea săraci, dar vrea să avem ca prioritate căutarea împărăţiei Sale. Vrea să le avem pe toate cele de trebuinţă, dar sufletul nostru să fie detaşat de ele: fiindcă unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră (Luca 12,34). Şi dacă nu punem sufletul în cele materiale ne vom concentra să le dobândim pe cele duhovniceşti.

O altă problemă importantă la care Mântuitorul, în dialogul său cu învăţătorul de lege, ne invită să medităm, este răspunsul scurt pe care il dă acestuia: Ce este scris în lege, cum citeşti (Luca 10,26)? Este foarte limpede faptul că învăţătorul de lege ştia foarte bine „ce scrie în lege”. Nuanţa pe care Mântuitorul o face este legată de modul în care o citeşte, sau mai bine spus cum o interpretează. Mulţi cunosc Scriptura şi în zilele noastre, dar foarte puţini o interpretează aşa cum trebuie. Există atâtea confesiuni religioase care interpretează cuvântul Scripturii greşit, spre a lor pierzare dar şi a celor ce îi ascultă. De fapt, Mântuitorul îi şi dovedeşte învăţătorului de lege că o interpretează greşit. Răspunsul dat de învăţător este porunca iubirii lui Dumnezeu prin iubirea aproapelui, poruncă găsită în Levitic 19,18. Mirat că Mântuitorul îi dă un răspuns atât de simplu, du-te de fă şi tu asemenea (Luca 10, 28), şi, dorind să se îndrepteze pe sine însuşi (Luca 10,29), întreabă cine este aproapele său, noţiune cu un sens restrictiv pentru evrei.

Pilda samarineanului milostiv ne este cunoscută, şi principala concluzie este aceea că aproapele nostru este tot omul care are nevoie de ajutor şi sprijin. Milostivindu-ne faţă de cei ce au nevoie de ajutor ne facem aproapele lor şi devenim mai pregătiţi şi mai vrednici de viaţa cea veşnică.

Aş aborda însă pilda şi dintr-un alt unghi. Pilda începe aşa: Un om cobora din Ierusalim în Ierihon, şi a căzut între tâlhari(Luca 10,30). Avem două verbe a coborî şi a cădea care în plan duhovnicesc se referă la căderea în păcat. Dacă mai adăugăm şi faptul că el cobora de la Ierusalim, centru religios al evreilor, pe un drum împânzit de tâlhari, lucrurile devin tot mai lămurite. Omul s-a despărţit de Dumnezeu şi a mers pe cărări greşite. Urmările le ştim, rămâne abia viu (Luca 10,30). Pericopa merge mai departe, se iveşte din întâmplare (Luca 10,31) un preot, pe acelaşi drum coborâtor. Nu vreo necesitate îl obliga să meargă pe acolo ci întâmplarea, curiozitatea. Nu ni se spune dacă şi el a căzut sau nu, dar ştim că văzându-l pe omul căzut, trece pe alături. Tot aşa (Luca 10,32) se iveşte un levit, adică coborând pe drum din aceleaşi motive, trecând şi el nepăsător pe alături. În vreme ce omul căzut între tâlhari rămâne abia viu, preotul şi levitul coboară pe drumul împânzit de tâlhari, parcă aşteptând să cadă şi ei. Aceasta este lumea păcatului, ştim că este o cale greşită, dar suntem tentaţi s-o încercăm, şi dacă o încercăm imposibil să nu cădem în păcat. Prima tentaţie este aceea de a părăsi casa lui Dumnezeu, şi, asemenea fiului risipitor, şi noi mergem departe de Tatăl nostru Cel ceresc, coborâm de la Ierusalim pe căi străine. Ori, noi ştim că Dumnezeu ne vrea împreună, în comuniune, acolo unde să ne împărtăşim de Hristos. Cât de frumos Sfântul Apostol Pavel, ne spune că noi suntem mădulare ale trupului eclesial, ale Bisericii, iar Hristos este capul ei. Şi atunci spunem împreună cu Apostolul Petru: Unde să mergem Doamne că tu ai cuvintele vieţii veşnice (Ioan 6,68). Înţelegem aşadar situaţia omului căzut, dar nu mai puţin şi a preotului şi levitului.

Soluţia vine de la Samarineanul milostiv. Şi el circula pe acelaşi drum dar în sens invers, el urca de la Ierihon la Ierusalim, de la păcat prin pocăinţă la desăvârşire. Şi în urcuşul său a găsit pe un om căzut, abia viu şi s-a milostivit de el, ştiind că doar în comuniune cu altul, împreună cu semenul sau aproapele său, poate să ajungă la statura bărbatului desăvârşit, vârsta deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4,13), la care să dea Bunul Dumnezeu să ajungem şi noi toţi. Amin

Sărbătoare la Băiţa,

Voi merge la locul cortului celui minunat, chiar la casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi laudă a sunetului de sărbătoare (Psalmi 41, 4-5). Frumoase cuvinte şi reprezentative pentru poporul nostru, care a ştiut să valorifice la maxim zilele de sărbătoare. Precizarea care trebuie făcută este aceea că ideea de sărbătoare la români este legată fundamental de Biserică. Acest lucru datorită faptului că Biserica ne cheamă, Biserica ne adună, Biserica ne pune în comuniune unii cu alţii. Răspunsul nostru acestei chemări la comuniune trebuie să fie cum zice psalmistul în glas de bucurie şi laudă. Mă gândeam la grija omului de a se pregăti pentru sărbătoare: hainele cele mai bune, casa curată, spovedania înainte pentru curăţia sufletului, hrană pentru cei ce vin din alte părţi, toate gândite pentru a dărui unii altora iubire din iubirea lui Dumnezeu pentru noi.
În această atmosferă de sărbătoare a fost biserica ortodoxă din Băiţa, în duminica ce a trecut, zi de prăznuire a Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, ocrotitorii parohiei noastre. Patru preoţi slujitori şi corul parohiei Gherla 2, au slujit îngereşte pentru câteva sute de credincioşi din sat şi din alte părţi, prezenţi la această manifestare.
Despre Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil se poate vorbi mult, eu mă voi opri la două versete din Noul Testament, în care se vorbeşte despre cei doi sfinţi.
1. Eu sunt Gavriil, cel ce stă în faţa lui Dumnezeu. Şi sunt trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea (Luca 1, 19). Versetul este luat din dialogul arhanghelului Gavriil cu preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Arhanghelul se prezintă după ce Zaharia s-a îndoit de vestirea sa, că va avea un prunc. Autoritatea buneivestiri vine din faptul că Arhanghelul Gavriil stă în faţa lui Dumnezeu. Aş merge puţin mai departe, spunând că precizarea arhanghelului se aplică tuturor celor care vorbesc despre Dumnezeu sau binevestesc cuvântul lui Dumnezeu. Ne place să dăm sfaturi sau să corectăm greşelile altora, în condiţiile în care nici noi nu suntem mai buni. A binevesti este o datorie a noastră a tuturor, însă condiţia principală a buneivestiri despre Dumnezeu, este măsura în care noi putem sta cu viaţa noastră, cu faptele noastre, cu credinţa noastră neruşinaţi înaintea lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr suntem nepătaţi şi cu adevărat credincioşi putem să vestim cu succes cuvântul lui Dumnezeu.
2. Mihail, arhanghelul, când i se împotrivea diavolului certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să-i aducă judecată defăimătoare, ci a zis: "Ceartă-te pe tine Domnul!" (Iuda 1, 9). Înţelegem că Mihail arhanghelul împotrivindu-se diavolului n-a îndrăznit să facă judecată defăimătoare, n-a îndrăznit să facă ceea ce noi oamenii facem tot timpul, să judecăm pe alţii. A judeca este a lui Dumnezeu, şi noi trebuie să luăm pilda arhanghelului Mihail, neîndrăznind noi să ne facem singuri dreptate.
În concluzie să ne păstrăm sărbătorile, să păstrăm legătura lor cu Biserica lui Dumnezeu şi să le întâmpinăm curaţi sufleteşte, având îndrăzneala arhanghelului Gavriil de a binevesti şi neîndrăzneala lui Mihail de a judeca pe alţii. Şi atunci Hristos este întruchipat în noi şi simţirea acestui lucru are drept rezultat sărbătoarea.

Sfânta Cruce - semnul iubirii lui Dumnezeu

Despre Sfânta Cruce se poate vorbi mult, şi totuşi taina ei greu o putem înţelege şi adevărul ei greu îl putem pătrunde, astfel încât să reuşim să ne asumăm "purtarea crucii" în toate zilele vieţii noastre. Teologii vorbesc de multe sensuri ale ei, explică importanţa ei, în Biserica Sfânta Cruce e prăznuită în chip deosebit de cel puţin patru ori pe an, şi totuşi noi creştinii facem orice să o dăm la o parte din calea acestei vieţi. Cu toţii căutăm calea cea mai simplă, la capătul căreia, cu siguranţă nu-L găsim pe Dumnezeu. Tragic este faptul că nici măcar nu ne propunem să-L găsim pe Dumnezeu, ci mergem comozi pe "autostrada" care nu duce nicăieri, sau în exprimare biblică, mergem ca oile fără păstor.

Motivele sunt multiple, dar unul din ele e sigur neînţelegerea tainei prin care noi am fost răscumpăraţi, şi anume Taina Crucii. Despre această taină voi aşterne câteva cuvinte fără a avea pretenţia de a lămuri în întregime vălul care acoperă imaginea Crucii din sufletele noastre.
Când vorbeşte despre Sfânta Cruce Mântuitorul vorbeşte despre Înălţare: Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care S-a pogorât din cer, Fiul Omului, Cel ce este în cer (Ioan 3, 13). Raţionamentul e simplu: nimeni nu poate să se înalţe la cer decât Cel care are locuinţa acolo - Iisus Hristos, Fiul Omului. Aici descoperim o altă taină, pogorârea din cer, pe care Apostolul Pavel o vede ca o umilire, smerire a Sa, pentru noi şi a noastră mântuire: S-a golit pe Sine chip de rob luând devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om; S-a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 7-8). Dacă pogorârea din cer e o golire, smerire, umilire a Mântuitorului, cu atât mai mult moarte pe cruce. Mai mult în VechiulTestament în Deuteronom 21, 22-23 se spune: De va fi întru cineva păcat vrednic de moarte şi-l veţi osândi să moară spânzurat pe lemn, trupul său să nu rămână peste noapte pe lemn, ci chiar în ziua aceea să-l îngropaţi, de vreme ce blestemat este de Dumnezeu tot cel spânzurat pe lemn, în felul acesta nu veţi pângări pământul pe care Domnul, Dumnezeul Tău, ţi-l dă să-l moşteneşti". Acum înţelegem de ce subliniază Apostolul Pavel felul morţii Mântuitorului nostru. Dar tot el, în alt loc, explică de ce a trebuit Mântuitorul să moară pe Cruce: Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii devenind El blestem de dragul nostru... (Galateni 3, 13). Şi astfel blestemul devine binecuvântare, pogorârea devine înălţare iar moartea devine viaţă. Toate acestea prin taina Crucii, şi, reţinem, "de dragul nostru". Din iubirea pentru noi: Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).
Aceasta e iubirea lui Dumnezeu pentru noi, dar în acelaşi timp şi o chemare la iubirea jertfelnică a noastră întreolaltă. La chemarea aceasta, noi trebuie să răspundem asemenea lui Avraam, care atunci când Dumnezeu i-a cerut să-l sacrifice pe unicul sau fiu pe Isaac a răspuns simplu: Iată-mă.
Ori pentru a răspunde aşa trebuie să înţelegem "crucea" vieţii noastre, suferinţele, încercările ca un semn al iubirii lui Dumnezeu. Şi atunci vălul care acoperă lumina Crucii, va dispărea, şi noi vom afla şi înţelege calea, nu uşoară desigur, dar care ne va duce la mântuire.

Cuvântul lui Dumnezeu - hrana noastra trupească şi sufletească,

Este îndreptăţită părerea Înaltpreasfinţitului Bartolomeu Anania, că minunea îmnulţirii celor cinci pâini şi doi peşti, se petrece şi în zilele noastre. Iar pâinea noastră cea de toate zilele, ne este asigurată de Dumnezeu, prin minunea înmulţirii ei. Omul aruncă sămânţa în pământ, şi sămânţa răsare şi creşte fără ca el să ştie cum (Marcu 4, 26). Aceasta e minunea, să pui sămânţă în pământ, şi ea prin puterea lui Dumnezeu să crească şi să facă rod spre hrana oamenilor. M-aţi putea contrazice, spunându-mi că procesul acesta poate fi explicat şi altfel, şi nu trebuie neaparat să intervină Dumnezeu. Da, dar cei care pot să-l explice, nu pot de la ei înşişi să dea ploaie atunci când pământul are nevoie, şi nici s-o oprească atunci când este prea multă. Şi atunci cineva trebuie să dirijeze fenomenele acestea care fac pământul să rodească. Sigur şi omul contribuie, el pregăteşte pământul, îl ară, pune îngrăşăminte, seamănă, oamenii de ştiinţă observă şi explică mecanismul, dar Dumnezeu face să crească şi în cele din urmă să rodească.

Aş merge puţin mai departe încercând să intuiesc un înţeles mai adânc al pericopei. Mântuitorul Iisus Hristos atunci când apostolii, îl roagă să dea drumul mulţimilor, motivând că locul este pustiu şi oamenii au nevoie de hrană, le răspunde: Daţi-le voi să mănânce. Acest răspuns mi-a dat de gândit. Oare Mântuitorul să nu fi ştiut, că hrana pe care o aveau ei nu poate hrăni aproximatic 5000 de bărbaţi? Eu sunt convins că ştia că hrana nu era suficientă. El se referă la o altă hrană: Cuvântul Lui Dumnezeu. De fapt oamenii nici nu ceruseră mâncare, erau uimiţi de cuvintele ce ieşeau din gura Mântuitorului şi fără să-şi dea seama se hrăneau, căci: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). În această ordine de idei răspunsul Mântuitorului se adresează apostolilor dar în aceeaşi măsură tuturor preoţilor contemporani, care au datoria să-i hrănească pe enoriaşii lor cu cele dumnezeieşti. Preotul are datoria de a le descoperi oamenilor o altă hrană de care avem atâta nevoie, mai ales în zilele noastre când alimentaţia spirituală a omului este atât de precară. Există atâtea mijloace de intoxicare încât sufletul nostru devine obez, nemaiavând capacitate de a discerne între bine şi rău. Cât de bine spune Sfântul Apostol Pavel: Toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos (I Corinteni 6, 12). Problema e, că de multe ori nici noi, preoţii, motivând că nu avem destule din cele pământeşti, ne lipsim şi pe noi, dar şi pe ceilalţi oameni, pe enoriaşii noştri, de cele cereşti. Poate că nici noi, îmi e ruşine s-o spun, nu credem cu tărie că cele cinci pâini şi doi peşti se îmnulţesc şi azi sub ochii noştri...

Călătorie spre grădina raiului,

Este foarte greu să dau o definiţie a ceea ce înseamnă cu adevărat să fi pelerin. Este de fapt o lucrarea lăuntrică a omului, o căutare a frumosului. De fapt, Dumnezeu după ce a creat lumea a concluzionat: "Şi toate erau foarte bune". Numai că omul nu s-a mulţumit cu binele ci a căutat să cunoască şi răul, mâncând din roadele pomului cunoştinţei binelui şi răului. Binele îl cunoştea, dar a dorit să cunoască răul. De aceea omul a pierdut accesul în grădina raiului, iar armonia şi binele desăvârşit i-a rămas ca o icoană în suflet, pe care omul în permanenţă caută să o întrupeze. Părintele Rafail Noica spunea că omul este ortodox şi filocalic prin firea lui adică dreptmăritor şi iubitor de bine şi de frumos. Ori dacă omul este filocalic, este firesc să caute binele şi frumosul şi desigur prin bine şi frumos pe Dumnezeu: "În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule" (Psalmii lui David 41, 1). Acesta este de fapt un pelerin. Nu pot să mă pronunţ dacă în pelerinajul din care m-am întors de curând, am fost cu adevărat un pelerin, dar ştiu şi simt că am găsit ceva din ceea ce căutam. Şi de aceea la ora aceasta ceva din frumosul şi binele lui Dumnezeu s-a întrupat în sufletul meu. Nu ştiu cât timp voi păstra vie în sufletul meu această stare, trăind într-o lume atât de agitată, dar ştiu că ceva din ce am câştigat în acest pelerinaj nu voi mai pierde niciodată.
Pelerinajul a avut loc în perioada 24 - 26 aprilie pe la mânăstirile de pe valea Oltului, şi cele de pe valea Jiului. Nu am avut timpul fizic să le vizităm pe toate, tocmai datorită faptului că am încercat să culegem roade duhovniceşti de pe unde am umblat. Şi acest lucru presupune răbdare, linişte, o ieşire din graba şi stresul cotidian: "toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm", şi cred că lucrul acesta l-am reuşit. Chiar dacă ora plecării a fost o oră la care omul se odihneşte (ora 2: 30 noaptea), noi am pornit odihniţi la drum, ştiind că vom găsi pe unde mergem ceva din grădina raiului. Primul popas într-o zi de sărbătoare a fost Mânăstirea Brâncoveanu din localitatea Sâmbăta de Sus. Ştiam că aici voi găsi cel puţin două lucruri: în primul rând o ctitorie brâncovenească, o dovadă evidentă asupra faptului că românii transilvăneni au fost dintotdeauna ortodocşi, nu greco-catolici aşa cum le place unora să spună cu tărie; în al doilea rând pe Părintele Teofil Pârâian. Interesant lucru să înveţi despre lumină de la un nevăzător. Dar lucrul acesta dovedeşte faptul că alături de vederea fizică omul are o vedere duhovnicească. Şi Părintele Teofil a atins pânza freatică a sufletului nostru, fâcând să izvorască apa cea vie, după cuvintele Mântuitorului: "Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică" (Ioan 4, 14).
Astfel încărcaţi de har şi binecuvântare am pornit mai departe. Nimic din oboseala lumească nu s-a zărit pe chipurile noastre, dar s-a aşternut peste noi liniştea harului. Fiecare din noi se gândea la Dumnezeu, la viaţa veşnică, la ceea ce avem de făcut pentru a ajunge acolo. Aşa am ajuns la Mânăstirea Turnu, acolo unde am fost cazaţi de un ardelean de-al nostru, vieţuitor acolo. Nici aici oboseala nu a afectat dorinţa noastră de a-L căuta pe Dumnezeu. Astfel încât imediat după instalarea în camere, am mers la Slujba Vecerniei, pe urmă la masa pregătită de părinţii mânăstiri, după care am vizitat mânăstirea şi ne-am bucurat de frumuseţile locului aceluia, fiecare din noi fiind tentat să spună: "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor tale". Şi totuşi am avut parte de odihnă trupească binemeritată. Astfel încât la ora 22:00 toţi dormeam. Acest lucru a făcut ca trezirea la ora 5:30 să nu fie deloc grea. La ora 6:00 a început slujba Acatistului, după aceea Ceasurile împărăteşti , Utrenia şi Sfânta Liturghie. Încărcaţi de har şi bucurie duhovnicească am pornit la drum.
Următoarea oprire a fost Mânăstirea Cozia. Aici am fost impresionat printre altele de colecţia de icoane vechi ale mânăstirii, icoane care prin vechimea lor, dar şi prin corectitudinea cu care au fost realizate, sunt un permanent îndemn la rugăciune. Din păcate însă există o diferenţă între icoanele vechi, aflate în muzeele mânăstirilor şi cele mai noi, care le-au înlocuit,.Diferenţa aceasta arată faptul că în aceste timpuri în care tehnica şi ştiinţa au evoluat considerabil, concepţia omului despre Dumnezeu a fost umbrită şi deformată, astfel încât , din păcate unele obiecte bisericeşti comercializate sunt la graniţa "Kitsch-ului" (să-mi fie iertată îndrăzneala de a folosi un cuvânt atât de urât). În rest totul duhovnicesc, atmosfera de rugăciune din Mânăstiri ne-a cuprins pe toţi. De la Cozia ne-am îndreptat către Mânăstirea Frăsinei, unde am vizitat doar schitul. Acolo am aflat câteva lucruri despre rânduiala lăsată de Sfântul Calinic de a nu avea acces femeile în mânăstire. Următoarea mânăstire pe care am vizitat-o a fost Mânăstirea Dintr-un Lemn. Frumuseţea naturală a locurilor, stejarii seculari, m-au dus cu gândul la psalmistul David care spune: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Psalmi 18, 1). Cu alte cuvinte omul Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin frumuseţile naturale care ne spun câte ceva despre Creatorul lor. Acest tip de cunoaştere este numit în teologie: Cunoaştere naturală, numai că pe lângă această cunoaştere o mânăstire prilejuieşte şi cealaltă cunoaştere, mai importantă şi anume cea supranaturală, cunoaştere directă a lui Dumnezeu prin viaţa religioasă. Omul descoperă prin viaţa de rugăciune a unei obşti monahale, ambientul în care sufletul său se deschide spre a prmi har şi a progresa în pelerinajul vieţii pământeşti spre fericirea vieţii cereşti. De aceea oamenii se simt atât de bine când intră într-o Biserică. Din păcate însă, ispita îi face pe foarte mulţi să nu meargă la Biserică, să nu caute această linişte a sufletului. La mânăstirea Dintr-un Lemn, am citit împreună cu grupul Paraclisul Maicii Domnului, în faţa Icoanei făcătoare de minuni. Următoarea oprire a fost mânăstirea Bistriţa. Primul gând pe care l-am avut a fost acela că în Mânăstirea Bistriţa, Î.P.S Bartolomeu a petrecut o bună perioadă de timp, în împrejurările cele mai grele ale vieţii sale. Am rămas în mânăstire la prima parte a privegherii, mai cu seama la Vecernie şi Litie, ne-am închinat cu toţii la moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, după care ne-am continuat drumul spre ultima Mânăstire pe care o vizitam în acea zi, şi anume Tismana.
Pentru mine personal Tismana, trebuia să fie (şi chiar a fost) punctul culminant al întregului pelerinaj. La Tismana fusesem pelerin în urmă cu 7 ani în 2002, în cursul anului trei de seminar. Episodul Tismana din urmă cu şapte ani, mi-a rămas în suflet ca o etapă importantă a devenirii mele. Despre ce este vorba, ne aflam într-un pelerinaj organizat de Pr. Dumitru Boca, dirigintele nostru, şi la Tismana eram cazaţi în a doua zi a pelerinajului, într-o zi de sâmbătă. Pătrunşi de duhul mânăstirilor vizitate până în acel moment, am hotărât împreună cu ceilalţi colegi să petrecem o noapte în rugăciune. Sigur faptul acesta era imposibil pentru că în mânăstire exista un program, care se încheia la ora 22:30 când Biserica mânăstirii se închidea. Ora de închidere corespundea cu ora la care se încheia slujba Privegherii. Totuşi prin amabilitatea maicilor am rămas în Biserică rugându-ne , până către orele 24:00. În tot acest timp unii citeam pentru tot grupul Acatiste, iar ceilalţi făceau metanii. O imagine impresionantă, de rugăciune a unor copii. Imaginea aceasta le-a impresionat desigur pe măicuţele, care au renunţat la două ore de somn pentru râvna noastră, şi ne-au rugat stăruitor să rămânem pe a doua zi la Sfânta Liturghie. Programul nostru încărcat nu permitea însă acest lucru, plecarea era programată la ora 6:00, pentru a putea ajunge la Mânăstirea Vodiţa (prima ctitorie a Sfântului Nicodim) la Sfânta Liturghie. După ce le-am expus motivele pentru care nu putem rămâne la Tismana, maicile ne-au spus că "vom fi legaţi de Sfântul Nicodim, ca atunci când vom fi preoţi să slujim la Tismana". Sigur nu din frica legăturii de care maicile vorbeau am căutat să slujesc, iată după doi ani şi jumătate de preoţie, la Tismana, ci pentru că atunci în 2002, am avut la această mânăstire nişte momente pe care un om le simte de puţine ori în viaţă, dar din care se hrăneşte toată viaţa. Şi în 26 aprilie 2009, în duminica Tomii, mi s-a împlinit acest vis, am urmat, dacă vreţi chemarea Sfântului Cuvios Nicodim, de a-i sluji în semn de mulţumire pentru contribuţia ce a adus-o în formarea mea. Şi în duminica Tomii, după atâtea momente de credinţă mai puţină (mi-e frică să-i spun necredinţă) şi după atâtea momente de îndoială, pe care poate şi eu ca orice muritor le-am trăit, am simţit bucuria întoarcerii lui Toma către Dumnezeu, şi din tot sufletul meu am mărturisit: "Domnul meu şi Dumnezeul meu". Acest lucru pentru că am trăit o liturghie pe care mi-am dorit-o veşnică şi pe care o trăiesc şi în aceste momente. Într-adevăr credinţa omului este izvor de cunoaştere a lui Dumnezeu care îl fereşte pe om de îndoială. De aceea Mântuitorul spune: "Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut".
Restul pelerinajului, a fost o reîntoarcere acasă, dar cu sufletul plin de bucurie duhovnicească. De aceea ultimele două mânăstiri Lainici şi Prislop, n-au făcut altceva decât să întreţină focul sfânt ce ardea în inima mea şi cred a noastră a celor din grupul de pelerini alături de care am trăit aceste momente sfinte.
Pentru un pelerin scopul este atins dacă devine mai bun, mai duhovnicesc, şi noi acum suntem mai duhovniceşti şi mai buni, şi dacă am descoperit ceva din grădina raiului, avem datoria morală de a face din ceea ce am descoperit o realitate în care să vieţuim noi şi toţi cei dragi ai casei noastre.

Bunavestire,

Am simţit întotdeauna o greutate atunci când a trebuit să vorbesc despre Maica Domnului. Nu pot să-mi explic de ce. Dar am observat din scurta mea experienţă pastorală, că femeile îndeosebi o înţeleg mai bine şi o cinstesc mai mult decât putem noi bărbaţii să o facem. De ce oare? Pentru calitatea de a fi mamă, exceptând faptul că nu este o mamă obişnuită, ci chiar mama lui Dumnezeu. Să fi mamă este o taină a lui Dumnezeu, şi spun eu, motivul pentru care mamele de regulă au evlavie mai mare faţă de Maica Domnului.
Fiecare femeie, încă din pruncie visează să-şi întemeieze o familie, şi să aibă copii. Cu siguranţă şi Fecioara Maria, ca orice femeie, a avut astfel de vise. Trebuie totuşi să amintim faptul că ea a trăit la templu fiind închinată de părinţii ei acolo, după cum făgăduiseră lui Dumnezeu, şi astfel nu a avut o copilărie ca a celorlalţi copii. Gândindu-ne la evenimentul Bunei Vestiri ne dăm seama că fecioara Maria era pe punctul de a-şi împlini aceste vise. Evanghelistul Luca ne relatează: "Îngerul Gavriil a fost trimis într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat care se numea Iosif, din casa lui David" (1, 26). Aşadar era logodită, logodna fiind un legământ sacru, cu putere legală, pasul preliminar înaintea căsătoriei. Arhanghelul Gavriil îi adresează următoarele cuvinte: Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei! (Luca 1, 28). O anunţă că a fost aleasă să nască pe: Fiul Celui Preaînalt, căruia Dumnezeu îi va da tronul lui David ... şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit(Luca 1, 32-34). Interesant este că nu o miră prezenţa îngerului în casa ei. Probabil era obişnuită cu astfel de arătări din perioada petrecută la templu, o miră cuvintele lui cu totul deosebite. Înţelegea ea că a venit vremea răscumpărării promise de Dumnezeu, şi ştia foarte bine că Mesia va veni din neamul lui David, neam din care se trăgea atât ea cât şi dreptul Iosif. Dacă ea va fi mama lui Mesia care va împărăţii pe pământ ea va deveni împărăteasă, şi astfel se împlineşte un alt vis al oricărei fete. Nu înţelegea însă cum va putea zămisli un copil în vreme ce ea nu este încă căsătorită. Explicaţia Arhanghelului nu o lămureşte pe deplin, dar înţelege că este o lucrare a lui Dumnezeu pe care mintea omului nu o poate pricepe. Fără a cere explicaţii acceptă această mare şi grea responsabilitate: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (Luca 1, 38).
Pildă de smerenie şi ascultare ne dă Maica Domnului, în această zi. Acceptarea acestei responsabilităţi de a naşte pe Mesia, implica foarte multe greutăţi. Chiar dacă zămislirea s-a produs în chip minunat de la Dumnezeu, totuşi pentru oameni este greu să o accepte. Trebuie întâi să-l convingă pe dreptul Iosif, că nu a călcat logodna, şi acesta să o protejeze de ceilalţi oameni care ar fi putut-o judeca greşit. Sigur că Dumnezeu a avut grijă de toate acestea, şi dreptul Iosif nu a vădit-o, aşa cum ne explică evanghelistul Matei ( Matei 1, 19).
Reţinem două lucruri esenţiale: 1.drumul pe care Dumnezeu ne sfătuieşte să mergem nu este unul uşor. Dacă îl acceptăm trebuie să bem până la fund paharul suferinţei.
2. Să luăm pilda lui Iosif, şi să nu judecăm pe alţii. Iosif putea s-o descopere pe Fecioara Maria, şi s-o acuze de infidelitate şi desfrânare. Desfrânarea era considerat un păcat foarte mare care se pedepsea cu moartea. Şi în zilele noastre, gravitatea păcatului a rămas aceeaşi, însă nu se mai pedepseşte cu moartea. Se întâmplă adesea ca fete tinere să cadă în acest mare păcat şi să rămână chiar însărcinate. În această situaţie nu trebuie să judecăm aspru, ci să le ferim de un păcat şi mai mare, şi anume avortul. Copiii sunt darul lui Dumnezeu, iar dragostea de copii este o taină pe care doar mamele o pot pătrunde prin naşterea de prunci...

Duminica Crucii,

În sinaxar citim: "După cum la venirea unui Împărat sunt purtate înainte steagurile lui şi sceptrul, iar în urmă vine şi el plin de veselie şi de bucurie pentru biruinţa avută, iar împreună cu el se bucură şi supuşii, tot aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate biruinţa asupra morţii şi că are să vină cu slavă ân ziua învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul lui cel împărătesc, Crucea cea făcătoare de viaţă." Aşadar înţelegem deci Crucea ca un semn de biruinţă. De biruinţă asupra păcatului şi a morţii. Pentru unii însă cinstirea Crucii este erezie, pentru că, spun ei, nu se cuvine să cinsteşti un obiect de ruşine (aşa cum era considerată Crucea). Argumente împotriva acestora sunt foarte multe chiar în Sfânta Scriptură, nu o să insist asupra lor. Îmi pun însă întrebarea care este motivul adevărat pentru care ei nu cinstesc Crucea. Obiecţiile de ordin Scripturistic nu sunt mulţumitoare. Consider însă că ei dar şi mulţi dintre noi care ne pretindem închinători ai Crucii, nu înţelem ce înseamnă de fapt cinstirea ei. Principala problemă este legată de prioritatea noastră esenţială în calitate de creştini: moştenirea Împărăţiei cerurilor. Dacă prioritatea noastră este legată de viaţa aceasta pământească, Crucea pentru noi nu are valoare.
Noi suntem creştini, următori şi propovăduitori ai lui Hristos. Implicit avem credinţă în Învierrea lui din morţi, faptul cel mai de seamă al creştinătăţii, care de fapt este garanţia propriei noastre învieri. Numai că pentru a ajunge în Duminica Învierii, trebuie să trecem prin Vinerea Patimilor. Orice biruinţă implică de la sine o luptă. Noi vrem să fim biruitori însă fără să luptăm. Îndepărtăm paharul suferinţei, pe care Mântuitorul nu l-a îndepărtat, şi ne punem la adăpostul convingerii că ar fi închinare la idoli, cinstirea Crucii. De fapt trebuie să înţelegem că în viaţă un creştin nu trebuie să aleagă calea cea mai uşoară, ci calea Crucii, a asumării ei în chip voluntar, lepădarea sinelui ("Să nu fie voia Mea ci voia ta"- spune Mântuitorul în Grădinba Ghetsimani) şi urmarea lui Hristos, pe urmele lăsate de paşii lui. Doar aşa ne merităm numele de creştini. Aici înţelegem de fapt refuzul confesiunilor protestante şi neoprotestante, de a accepta şi cinsti Crucea. În vreme ce Ortodoxia cere sacrificiu şi jertfă, pentru a prmi har, ei nu cer nimic şi oferă perspectiva unei vieţi mai prospere, aduc ajutoare materiale, prin care au cumpărat multe suflete. Mă întreb " Ce-i foloseşte omului dacă câştigă lumea, dar îşi va pierde sufletul, sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?...
Să ne revizuim prioritatea şi să ne vindecăm de prea mult sine privind Crucea mântuitoare...

Duminica slăbănogului coborât prin acoperiş,

Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat mulţi bolnavi şi multe boli, fiind pe drept cuvânt numit "Marele Doctor". Dar vindecările săvârşite au în ele însele tâlcuri mai adânci, nerămânând simple minuni. Trăim într-o lume în care toţi aşteaptă minuni pentru a crede în Dumnezeu, neştiind faptul că minunea în sine nu mântuieşte pe nimeni. Pilduitor în acest sens Avraam îi răspunde bogatului nemilostiv la cererea acestuia de a-l trimite pe săracul Lazăr în casa fraţilor săi necredincioşi pentru ca aceştia să se pocăiască, văzând pe cineva înviat din morţi (Luca 16, 19-31): "Dacă ei (fraţii bogatului nemilostiv) nu ascultă de Moise şi prooroci, nici dacă ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede" (Lc. 16, 31). Credinţa ta trebuie să se bazeze pe învăţătura de credinţă şi să fie lucrătoare prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. De fapt tâlcul adânc al vindecării slăbănogului coborât de prietenii lui prin acoperiş este acela al iubirii oamenilor întreolaltă: Şi văzând credinţa lor (a prietenilor săi ) i-a zis slăbănogului: Fiule iertate fie păcatele tale". Aşadar un om este iertat de păcate şi vindecat miraculos de neputinţa lui pentru credinţa prietenilor săi. Prieteni adevăraţi, care nu judecă pricina pentru care omul era în suferinţă, şi înţelegem că datorită păcatelor era în neputinţă, ci îl ajută necondiţionat. Mai mult decât atât, fiind împiedicaţi de mulţimea adunată să-L asculte pe Mântuitorul, găsesc un mijloc ingenios spre a-l ajuta pe prietenul lor, îl coboară de pe acoperiş la picioarele Mântuitorului. Desigur, oameni invidioşi şi răi se găsesc şi în casa aceia, grăbindu-se să judece dacă Mântuitorul are putere sau nu să ierte păcatele, pierzând astfel din vedere esenţialul. Un om îşi câştigă mântuirea şi vindecarea, datorită semenilor săi.
Sfântul Ioan Gură de Aur face o paralelă între vindecarea slăbănogului acestuia şi a acelui de la scăldătoarea Vitezda. Acesta este însoţit de patru oameni, acela în singurătate. Acesta este adus de prietenii credincioşi la Mântuitorul, la acela însă, se duce Mântuitorul. Slăbănogul de la Vitezda ne învaţă că cel mai greu lucru de suportat este singurătatea. Mântuitorul îl întreabă: "Vrei să te faci sănătos". El răspunde calm: "Nu am om", cu alte cuvinte cu boala m-am obişnuit, şi sştiu că prin ea îmi spăl păcatele, dar eu sufăr de singurătate.
În câteva cuvinte m-am străduit să arăt ce înseamnă prietenia pe de o parte şi singurătatea pe de alta, deoarece consider că unul din cele mai mari păcate ale oamenilor contemporani este ura între ei. Vocaţia omului, în calitatea sa de chip al iubirii lui Dumnezeu, este aceea de a trăi în armonie cu semenii săi. Şi parcă în zilele noastre acesta e cel mai greu lucru...

Scurtă analiză exegetică,

Pericopa evanghelică a duminicii lăsatului sec de carne, ne pune înaintea ochilor sufleteşti, criteriul în funcţie de care omenirea va fi judecată, în ziua cea de apoi. Evanghelistul Matei, ne relatează că Judecata va avea loc la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos. Atunci Cuvântul, se va înfăţişa în calitate de Judecător al lumii. Timpul în care vor avea loc acestea este necunoscut. De fapt a şti când anume va avea loc judecata nu este folositor pentru oameni, este mai util a şti ce anume avem de făcut pentru a da răspuns bun la înfricoşătoarea judecată. Sunt foarte mulţi aceia care s-au înşelat crezând că pot calcula timpul hotărât de Dumnezeu pentru sfârşitul chipului lumii acesteia . Până şi Sfântul Ioan Botezătorul s-a înşelat crezând că odată cu venirea în lume "la plinirea vremii" a Cuvântului, va avea loc judecata universală. De aceea el anunţa: Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor. Sau referindu-se la activitatea Mântuitorului în lume spune: Lopata este în mâinile Lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în hambarul său, iar pleava o va arde în foc nestins (Luca 3, 17). Tot din această cauză îşi trimite câţiva ucenici să-L întrebe: Tu eşti Cel ce va să vină, sau pe altul să aşteptăm (Luca 7, 20). În răspunsul său Mântuitorul îl face să înţeleagă faptul că acum e timpul în care se seamănă, se propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu în lume, timpul în care Fiul lui Dumnezeu se manifestă ca Miel al lui Dumnezeu, care se jertfeşte pentru noi şi pentru a noastră mântuire, urmând ca judecata să aibă loc la sfârşitul veacurilor, când Dreptatea lui Dumnezeu va judeca faptele oamenilor, pe cei drepţi îi va răsplăti iar pe cei nedrepţi îi va pedepsi.
Criteriul judecăţii este iubirea noastră faţă de Dumnezeu concretizată în iubirea faţă de aproapele nostru. Iar dragostea noastră faţă de aproapele se manifestă mai ales atunci când, în împrejurări grele de viaţă îi suntem alături: dacă este flămând, să-i dăm de mâncare, de este însetat, îi dăm să bea, de este străin îl primim în casele noastre, de este bolnav sau întemniţat îl cercetăm. Toate acestea din dragostea noastră. Ce este însă foarte interesant, este răspunsul celor de-a dreapta: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Ei nu-şi amintesc când anume au făcut toate acestea, pentru că nu le-au făcut din obligaţia împlinirii poruncilor, ci din iubire adevărată. În iubirea adevărată şi dezinteresată este Hristos. Nu trebuie să împlinim porunci pentru o răsplată anume ci impulsionaţi de adevărata dragoste. Hristos care se află înăuntru nostru, cere de la noi hrana, băutura, îmbrăcămintea, ocrotirea şi odihna dragostei noastre.

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi

Ev. Matei 25:31-46

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mînânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.

Învăţăminte,

Personajele principale ale parabolei Fiului risipitor sunt tatăl şi cei doi fii. Unul din fii neascultător şi risipitor de daruri părinteşti, iar celălalt ascultător, supus şi dornic de a primi daruri din partea tatălui. Până la urmă le primeşte tot cel risipitor, de aici reproşul fratelui mare: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Am fi tentaţi să spunem că tatăl este nedrept. Aşa să fie oare? Tatăl răspunde fratelui mare:Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Răsplata celor ascultători este infinit mai mare decât a celorlalţi, pentru că tatăl promite că toate ale mele ale tale sunt. Ascultarea şi răbdarea până la capăt ne va îmbogăţi cu toate darurile lui Dumnezeu, să ajungem dumnezei prin har. Greşala este a fratelui mare, care a nesocotit înţelepciunea tatălui, şi ar fi renunţat la ele pentru... un ied.

Ar mai putea fi o interpretare. Amândoi fiiI, devin nemulţumiţi de comportamentul tatălui. Îl putem judeca ca un om zgârcit, prea econom, de darurile sale nebucurându-se nimeni. Din această cauză, fiul cel mic pleacă, iar cel mare devine mânios, pentru risipa, de care el nu s-a învrednicit niciodată. De foarte multe ori părinţii devin atât de ocupaţi cu agonisirea bunurilor pământeşti, încât neglijează buna creştere a copiilor lor. Educaţia celor şapte ani de acasă, atât de necesară lipseşte de multe ori tinerilor contemporani. În sânul multor familii creştine lipseşte comuniunea, împărtăşirea de valori trainice pe care în primii ani de viaţă părinţii sunt datori să le transmită copiilor lor. Din păcate această comuniune o întreţin, în vremurile noastre pseudopărinţii: televizorul şi calculatorul. Tatăl din parabolă rezolvă problema în cele din urmă, dându-ne posibilitatea de a nu repeta greşala lui. Atenţie părinţilor!!!
Pentru fii cei mai mici, dornici de a avea libertate, departe de privirile mustrătoare ale părinţilor, facem precizarea că a căuta libertatea este ceva firesc, dar e necesar să o căutăm acolo unde trebuie. Ştim de la Sfântul Pavel că libertate e acolo unde e Duhul lui Dumnezeu. Unde oare? Pretutindeni. Omul e liber pretutindeni, dacă nu se ascunde (în zadar) de Duhul lui Dumnezeu, şi deosebeşte permanent binele de rău. Binele îi dă posibilitatea să fie liber de păcat (să împărăţească peste patimi), iar răul îl ţine sclav, captiv în ţara îndepărtată a patimilor. Ce înseamnă a fi slujitor al lui Dumnezeu, ne-o spune chiar fiul risipitor: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Argaţii credincioşi şi ascultători sunt sătui în preajma lui Dumnezeu...Iată adevărata libertate! Să fi slugă a păcatului înseamnă, să fi flămând, asemenea fiului risipitor care: dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
O ultimă precizare: În sala festivă a Universităţii Babeş Bolyai din Cluj scrie: Prin cultură la libertate. Prea rar auzim din gura unui tânăr cuvântul cultură. Prea des suntem puşi în situaţia de a asista la ceea ce poate să însemne cuvântul incultură. Prea mulţi prieteni ai inculturii (să nu-i numesc inculţi) ne sunt modele de viaţă astăzi. Aici trebuie să ştim să facem alegerea corectă. Puterea e în libertatea noastră. Dumnezeu ne aşteaptă în locul în care ne-am risipit...

Duminica Fiului Risipitor

Pericopa Evangheliei:

Ev. Luca XV, 11-32

Şi a zis: Un om avea doi fii.

Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.

Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.

Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.

Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!

Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta;

Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;

Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim;

Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.

Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.

Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.

Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.

Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.

Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.

Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

În loc de prolog,

Un preot într-o parohie de ţară, are multe responsabilităţi. Una dintre ele, nu însă cea mai importantă, este aceea de a consemna evenimentele importante din viaţa comunităţii sale. Avându-se în vedere faptul că preotul îl asistă pe om de la naştere până la moarte, nu puţine sunt evenimentele pe care trebuie să le aştearnă în scris. Mă gândesc de asemenea că o parohie de ţară este în foarte multe părţi unicul izvor de cultură pentru oameni ( în Băiţa în lipsa şcolii din sat, dar şi a unui cămin cultural adecvat, parohia este astfel singurul mod de promovare a culturii, e drept, a culturii bisericeşti, dar fiinţial legată de cultura poporului nostru). Nu ştiu dacă un blog, poate să fie un mijloc modern de promovare a culturii bisericeşti, nu ştiu de asemenea dacă activităţile parohiei noastre pot fi considerate activităţi culturale, dar ştiu sigur că în acest mod voi mânui condeiul modern, în a consemna activităţile importante din viaţa duhovnicească a unei mici parohii de ţară.